O femeie în vârstă, cu pași mici și tremurați, se duce la preot să se spovedească. Ajunsă în fața altarului, își face cruce cu grijă și începe să-și spună păcatele:
– Părinte, am venit să mă spovedesc. Acum mulți ani, Ion a lu’ vecinu’ m-a luat într-o bună zi, m-a tras într-o căpiță de fân și nu m-a lăsat să plec ore întregi…
Preotul, nedumerit, o întrerupe:
– Femeie, cum să facă așa ceva un bărbat cu o femeie în vârstă ca tine?
Bătrâna, cu un zâmbet ștrengar, își îndreaptă spatele și îi răspunde:
– Părinte, nu acum, nu acum! S-a întâmplat în urmă cu vreo cincizeci de ani…
Preotul o privește din nou uimit și întreabă:
– Și de ce vii să te spovedești tocmai acum, după atâta timp?
Femeia, ridicând o sprânceană și cu o licărire jucăușă în ochi, îi răspunde:
– Părinte, nici nu știți cât de bine este să-mi amintesc!
Într-o seară de iarnă, chiar înainte de Revelion, cei doi stăteau relaxați pe canapea, discutând despre planurile lor pentru noul an. Ea, visătoare și cu ochii mari, își sprijinea capul pe umărul lui, încercând să găsească ceva special pentru a începe anul nou într-un mod inedit.
– Iubitule, ce ai vrea să facem împreună în noul an? întrebă ea plină de entuziasm, sperând că va primi o propunere romantică sau măcar o idee amuzantă.
El, un pic obosit după o zi lungă și cu gândul deja la paharul de șampanie din noaptea dintre ani, răspunse fără să stea prea mult pe gânduri:
– Păi, draga mea, hai să facem ceva ce n-am mai făcut niciodată!
Ea, înviorată de curiozitate, se ridică puțin și întrebă nerăbdătoare:
– Ce? O vacanță surpriză? O activitate nouă? Ceva extrem?
El, privind calm spre paharul de pe masă și zâmbind ușor, îi răspunse:
– Eu beau liniștit iar tu… taci!
Fiul adolescent era în mijlocul unei crize existențiale, simțindu-se complet sufocat de regulile impuse de părinți. Cu o atitudine dramatică, își ridică mâinile în aer, ca un actor pe scenă, și strigă:
– Ce? O vacanță surpriză? O activitate nouă? Ceva extrem?
El, privind calm spre paharul de pe masă și zâmbind ușor, îi răspunse:
– Eu beau liniștit iar tu… taci!
Fiul adolescent era în mijlocul unei crize existențiale, simțindu-se complet sufocat de regulile impuse de părinți. Cu o atitudine dramatică, își ridică mâinile în aer, ca un actor pe scenă, și strigă:
– M-am săturat să fiu tot timpul cu voi! Să fiu dădăcit la orice pas, să mi se spună ce să fac! Am nevoie de libertate, aer, romantism! Vreau să trăiesc, vreau băutură și femei!
Părinții îl priveau cu sprâncene ridicate, încercând să-și păstreze calmul. Tatăl, deja obosit de astfel de discursuri, aruncă o privire amuzată spre soția sa, care își dădea ochii peste cap în timp ce încerca să-și ascundă un zâmbet.
Fiul, convins că tocmai dăduse cel mai convingător monolog al vieții sale, se ridică de pe canapea, trântind ușa de la cameră și făcând pași mari spre ieșire:
– Gata! Plec! Și să nu îndrăzniți vreunul din voi să mă opriți!
Pe măsură ce se apropia de ușa de la intrare, părinții încă stăteau nemișcați, privind în tăcere. În momentul în care fiul ajunge la ușă și pune mâna pe clanță, tatăl se ridică liniștit de pe scaun și îl urmează, punându-și jacheta pe el.
Fiul, simțind o prezență în spatele lui, se întoarce brusc:
– Tată, ți-am zis să nu încerci să mă oprești!
Tatăl, calm și cu un zâmbet de complicitate pe față, îi răspunde:
– Fiule, eu nu te opresc… Eu merg cu tine!