La întâlnirea internațională a vameșilor

September 2, 2024 by tooma

La întâlnirea internațională a vameșilor, atmosfera era destinsă, iar sala era plină de râsete și clinchete de pahare. Reprezentanți din diverse țări, îmbrăcați elegant, se adunaseră pentru a discuta nu doar problemele de la muncă, ci și pentru a-și împărtăși experiențele de viață. După câteva pahare de șampanie, discuția a deviat ușor spre realizările personale, fiecare vameș începând să se laude cu ce reușise să facă cu veniturile sale de-a lungul anului.

Vameșul francez, un bărbat cu un aer rafinat și un zâmbet de satisfacție pe buze, începe primul:

-Eh, ce să vă spun, mes amis, anul trecut mi-am luat un castel superb pe Vallée de la Loire. Vedeți voi, nu e doar o casă, ci o adevărată operă de artă, cu grădini franțuzești și vinuri proprii în pivniță.

Toți ascultau impresionați, dar nu voiau să se lase mai prejos. Englezul, un tip cu accent de Oxford și o privire plină de mândrie, intră imediat în discuție:

Adevărat, foarte impresionant, dar eu, într-un an, mi-am luat un lanț hotelier în Alpi. Țineți minte, nu e vorba doar de o cabană, ci de un întreg lanț de hoteluri de lux. O destinație de vis pentru turiștii din întreaga lume.

Toți clătinară aprobator din cap, recunoscând că și englezul avea cu ce să se laude. Discuțiile continuă în același ton până când, timid, vameșul român, un tip cu ochelari și o mină modestă, își ia inima în dinți și își spune și el povestea:

Românul, fără să-și piardă calmul, zâmbind enigmatic, adaugă în cele din urmă:

-Eh, totuși BMW e o fabrică mărișoară…

Tatăl, îmbrăcat cu un palton vechi și un fes pe cap, intră în orașul mare, hotărât să-și vadă fiul, Stelian, student la facultate. Cu un rucsac greu în spate, plin cu borcane de zacuscă și gem de casă, plus niște slănină, ajunge în fața căminului, după o zi lungă de călătorie cu trenul.

Se face seară, iar orașul, aglomerat și gălăgios de obicei, e acum surprinzător de liniștit. Tatăl se apropie de cămin, observând cu greu că toate luminile din camere sunt stinse și că nu mișcă nimic. Bâjbâind în întuneric, caută pe cineva să-l întrebe unde stă fiul său, dar nu vede pe nimeni.

Într-un final, se oprește în fața căminului și, hotărât să rezolve problema, strigă cu o voce puternică, ca pe dealurile satului:

-Stelian Popescu unde stă?

Dintr-o dată, se aude o voce plictisită de undeva dintr-o fereastră întredeschisă la un etaj superior:

-Sprijină-l de ușa de la intrare că venim noi să-l luăm!

Două doamne stăteau la discuție în bucătărie, în timp ce una dintre ele, pe nume Elena, pregătea prânzul pentru soțul ei. Bucătăria era plină de arome delicioase, iar sunetul plitei care sfârâia acompania discuția lor animată.

Elena, o femeie cu ochi veseli și mâini pricepute, tăia cu grijă legumele, adăugând cu generozitate usturoi în mâncare. Prietena ei, Maria, o femeie elegantă și puțin curioasă, stătea pe un scaun și o privea cu atenție, simțind mirosul puternic de usturoi care invada încăperea.

-Vai, Elena, chiar adaugi mult usturoi în mâncare! Nu-mi amintesc să fi făcut asta înainte. De când ați început voi să mâncați așa mult usturoi? întrebă Maria, ridicând din sprâncene, puțin surprinsă.

Elena, fără să-și ridice privirea de la tocător, zâmbește enigmatic. Își amintește de soțul ei, Mihai, care de ceva vreme își pierduse din entuziasmul cu care venea acasă de la muncă. Recent, observase că își îngrijea mai atent aspectul și că tot mai des întârzia la birou. Își amintea cum Mihai începuse să o menționeze din ce în ce mai des pe secretara lui nouă, o tinerică blondă, care, după spusele lui, era „doar foarte muncitoare”.

Elena termină de adăugat usturoiul și, în timp ce amesteca mâncarea, îi răspunse prietenei sale cu un zâmbet complice:

De când soțul meu și-a luat ca secretară tinerica aia blondă, Maria. Am zis că dacă tot o place el atât de mult, să mă asigur că și ea îl va ține la distanță… sau măcar că îi va fi greu să-l apropie prea mult, cu atâta usturoi în respirație.